Angelus Silesius - Calatorul heruvimic

Angelus Silesius, pe numele său real Johannes Scheffler, este una dintre cele mai enigmatice și profunde voci ale liricii mistice europene din secolul al XVII-lea. Volumul acestuia Călătorul heruvimic, publicat în 1657, reprezintă o scriere fundamentală a misticii germane, în care teologia, filosofia și poezia își dau întâlnire într-o sinteză lirică unică. Acest volum este alcătuit din epigrame cu caracter aforistic, fiecare dintre acestea concentrând o înțelepciune paradoxală care depășește gândirea rațională și deschide calea către o înțelegere directă, intuitivă a spiritualității.

La o primă lectură, Călătorul heruvimic este o colecție de reflecții religioase sub forma unor distihuri, dar, de fapt, este o călătorie spirituală, un itinerar inițiatic care încearcă să surprindă paradoxul întâlnirii omului cu Absolutul. Titlul operei este revelator: "heruvimic" indică o stare angelică, de contemplație extatică, iar "călătorul" sugerează mișcarea neîncetată a sufletului spre o comuniune deplină cu Dumnezeu. Este vorba, prin urmare, despre un drum mistic, un parcurs al sufletului, care presupune lepădarea de sine.

Una dintre ideile importante ale operei este unitatea mistică dintre om și Dumnezeu. Angelus Silesius afirmă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin rațiune sau discurs simplu, religios, ci numai printr-o experiență directă, care presupune anularea ego-ului și atingerea unei stări de pace și disponibilitate interioară. În acest sens, autorul utliziează trandafirul drept semn al aproprierii de divinitate.

Opera acestuia este profund influențată de tradiția neoplatoniciană, de mistica Meister Eckhart, dar și de gândirea mistică a lui Iacob Böhme, căruia i-a fost discipol. În acest cadru, sufletul uman este văzut ca un microcosmos ce reflectă sacralitatea și căutarea perpetuă a credinței. Cunoașterea lui Dumnezeu nu este un proces logic, ci o întoarcere la sursă, o regăsire a chipului divin în sine. Poetul susține, într-un alt aforism celebru, că divinitatea nu se retrage din lume, ci este cumva respinsă de acțiunile umanității, de păcatul care dăinuie veșnic.

Călătorul heruvimic este marcat de un limbaj nu tocmai accesibi, construit în jurul unor opoziții care trebuie depășite: viață-moarte, ființă-neființă, lumină-întuneric. Aceste paradoxuri nu au scopul de a deruta cititorul, însă de a-l obliga să abandoneze logica și să pătrundă într-o altă formă de înțelegere, specifică viziunii mitologice, vechi. Paradoxul devine astfel un soi instrument de șoc care deschide ochiul interior al cititorului. Fiecare epigramă este un fel de intuiție, o revelație clară, unde cuvântul merge dincolo de tăcere.

Pe de altă parte, Călătorul heruvimic este și o critică implicită a religiei stricte, a dogmatismului și a golirii de sens a practicilor ritualice. Silesius nu se opune une instituții religioasă, dar o consideră insuficientă. Adevărata religiozitate, spune el, începe abia acolo unde încetează vorbele, unde omul renunță la sine pentru a deveni transparent față de  Dumnezeu. Calea spre divin este o cale a depășirii: a depășirii rațiunii, a voinței, a reăntoarcerii la  identitatea personală. Numai cel care moare din punct de vedere spiritual poate renaște în Dumnezeu.

Cartea va fi foarte apreciată la nivel internațional, iar pe site-ul nostru poate fi găsită în mai multe ediții: Humanitas (1999), Humanitas (2002).