Baltasar Gracian - Criticonul

Baltasar Gracian a fost un scriitor, preot iezuit și filosof spaniol, una dintre cele mai importante figuri ale  literaturii baroce. Opera sa se înscrie în tradiția literaturii morale și filosofice, având ca scop formarea omului înțelept, prudent și virtuos.

Cartea "Criticonul", publicată pentru prima oară în anul 1651, este o opera alegorică vastă, considerată una dintre capodoperele literaturii spaniole, atât prin amploare, cât și prin profunzimea reflecțiilor. Opera apare într-o epocă marcată de criza morală și spirituală a Spaniei baroce, o perioadă de declin politic, dar de mare efervescență intelectuală. Gracian, preot iezuit, face parte din curentul "conceptismo", caracterizat printr-un limbaj concentrat, aforistic și plin de jocuri de sensuri. Romanul este compus din trei părți, care corespund celor trei vârste ale vieții: "Primăvara vieții"; "Toamna maturității"; "Iarna bătrâneții". Literatura barocului spaniol se remarcă prin profunzimea reflecției morale și prin limbajul simbolic, rafinat, menit să dezvăluie sensurile ascunse ale existenței. În acest context, autorul se impune ca una dintre cele mai importante figuri intelectuale ale secolului al XVII-lea. Romanul este construit sub forma unei călătorii inițiatice a două personaje: Critilo, simbol al rațiunii și al experienței, și Andrenio, întruchiparea naturii umane neșlefuite, a instinctului. Întâlnirea lor la începutul operei - când Critilo îl salvează pe Andrenio naufragiat pe o insulă pustie - reprezintă momentul nașterii conștiinței. În drumul lor, cei doi trec prin locuri și situații alegorice: "insula Aparențelor", "orașul Vanității", "ținutul Ignoranței". Fiecare episod devine o parabolă morală despre slăbiciunile omului și despre drumul anevoios spre virtute. Tema centrală a romanului este căutarea adevărului prin experiență și rațiune. Pentru Gracian, omul este o ființă imperfectă care trebuie să se perfecționeze prin învățare, autocunoaștere și cumpătare. Critilo îl învață pe Andrenio că lumea este plină de capcane și iluzii, și că doar cel prudent și înțelept poate trăi cu adevărat. O alta temă majoră este contradicția dintre aparență și esență. Gracian denunță ipocrizia societății, falsitatea gloriei, cultul bogăției și al puterii, valori efemere care distrug demnitatea umană. De aceea, "Criticonul" devine o critică subtilă a epocii sale, dar și o reflecție universală despre natura umană. Romanul mai abordează și tema călătoriei existențiale - o metaforă a transformării sufletului. Călătoria nu este doar geografică, ci și spirituală: de la ignoranță la cunoaștere, de la păcat la mântuire. Stilul lui Gracian este tipic baroc: eliptic, concentrat, plin de metafore, antiteze și paradoxuri. Scriitorul cultivă așa-numitul "conceptismo", un stil care exprimă idei profunde în formule scurte și memorabile. "Criticonul" nu este doar o lucrare literară, ci și o meditație filosofică asupra condiției umane. Prin confruntarea dintre Critilo și Andrenio, Gracian ilustrează lupta permanentă dintre rațiune și instinct, dintre spirit și materie. Autorul susține ideea că adevărata fericire nu se află în plăcerile lumești, ci în echilibrul sufletului și în dobândirea înțelepciunii. Astfel, romanul se înscrie în tradiția moralistă europeană, alături de operele lui Montaigne, Pascal sau La Rochefoucauld. În timpul vieții autorului, opera sa a fost destul de controversată. Deși admiratorii săi i-au recunoscut erudiția și originalitatea, mulți numindu-l "moralistul Spaniei" sau "filosoful prudenței", superiorii săi din ordinul iezuit au considerat cartea prea laică și prea critică față de societate. Din acest motiv, Gracian a fost sancționat de ordinele bisericești, iar numele lui a fost inițial ascuns sub pseudonimul Lorenzi Gracian. Criticii contemporani l-au văzut ca pe un scriitor moralist, comparabil cu Seneca sau cu Montaigne, dar cu un stil baroc mult mai dens și mai plin de paradoxuri.

Cartea "Criticonul" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru în două ediții, și anume: Minerva (1975) și Univers (1967).