C. Stanislavshi a fost unul dintre cei mai influenți oameni de teatru ai secolului al XX-lea. Actor, regizor și teoretician, a revoluționat arta actoriei prin "sistemul" său, compus dintr-un set de principii menite să transforme jocul actoricesc într-o formă de viață trăită autentic pe scenă.
Cartea "Viața mea în artă", autobiografia artistică lui Constantin Stanislavski, publicată în anul 1926, descrie experiențele sale din copilărie, și până la maturitatea artistică: de la primele apariții pe scenă, la crearea celebrului Moscow ART Theatre în anul 1898. Puține autobiografii artistice depășesc simpla relatare de fapte, devenind mărturii despre o viață trăită în slujba unei idei. Lucrarea lui Stanislavski este una dintre ele, fiind, nu doar povestea unui actor și regizor rus, ci și confesiunea unui om care a căutat toată viața sinceritatea în expresie, adevărul în interpretare și rigoarea în creație. Autorul nu se prezintă ca un geniu înnăscut, ci ca un om aflat mereu în căutare. De la jocurile copilăriei, unde teatrul era improvizat în grădina casei, până la anii maturității, când înființează Teatrul de Artă din Moscova, Stanislavschi își descrie parcursul cu luciditate și modestie, fiecare eșec devenind o lecție, fiecare succes - o nouă întrebare. Tema centrală a cărții nu este cariera, ci metoda, autorul fiind mai preocupat de cum se joacă, decât de ce se joacă, refuzând convenția teatrală moartă, căutând, în schimb, un tip de joc care să fie viu, autentic, convingător. Așa a apărut ceea ce astăzi numim "sistemul Stanislavski" - un mod de lucru care cere actorului să înțeleagă profund motivația personajului, să trăiască real emoția, nu doar să o mimeze. În paginile cărții, autorul reconstituie procesul dureros și meticulos al acestei descoperiri. A lucrat ani întregi cu actori amatori, apoi profesioniști, experimentând, greșind, învățând. Nicio rețetă nu e considerată definitivă, totul fiind viu, în mișcare. În spatele exigenței și tehnicii se simte o iubire profundă pentru scenă - nu ca spectacol, ci ca formă de viață. Stilul cărții este unul sobru, dar cald. Nu are excese lirice, dar nici uscăciune didactică. E o voce care reflectă, povestește, mărturisește, fiind vocea unui om care și-a dedicat întreaga existență unei arte pe care n-a considerat-o niciodată simplu divertisment, pentru autor teatru fiind un act de adevăr. În lucrarea sa, Stanislavshi respinge convențiile teatrale artificiale, urmărind o interpretare vie, credibilă, susținută de o trăire interioară. Pentru el, un actor nu trebuie să imite, ci să simtă și să înțeleagă motivațiile personajului. Opera subliniază importanța educației continue și a autodisciplinei, autorul prezentându-se, nu ca un geniu, ci ca un om care învață toată viața, drumul către performanță fiind lung, dificil, dar esențial. Titlul lucrării reflectă ideea că viața personală și creația artistică nu pot fi separate, trăirile, observațiile și experiențele reale fiind surse directe pentru jocul actoricesc. Fiind o autobiografie, naratorul este și protagonistul, Stanislavski prezentându-se cu modestie, sinceritate și autoironie. El nu evită să vorbească despre eșecuri, despre nesiguranțe, despre conflicte interioare, tocmai această vulnerabilitate oferind forță și autenticitate cărții. Lucrarea este structurată cronologic, dar nu urmează o simplă succesiune de evenimente, fiecare etapă din viața autorului fiind legată de un moment de revelație artistică. Limbajul este accesibil, clar, fără artificii literare. Tonul este reflexiv și profund, deseori didactic, dar niciodată rigid.
Cartea se regăsește pe rafturile anticariatului nostru în trei ediții, și anume: Cartea Rusă (1951), Cartea Rusă (1931) și Cartea Rusă (1950).