Jaume Cabre - Vocile lui Pamano

„Vocile lui Pamano” de Jaume Cabré este un roman complex, care îmbină trecutul cu prezentul și explorează tema memoriei, a vinovăției și a răului. Povestea se desfășoară pe două planuri temporale: unul în timpul Războiului Civil Spaniol și al celui de-al Doilea Război Mondial, iar celălalt în anii 1980, când un bătrân, Pablo, încearcă să își înțeleagă originile și să descopere adevărul despre trecutul familiei sale. Naratorul, care apare ca un cronicar, reunește fragmente de mărturii, documente și amintiri, construind un portret al unei lumi în care granițele dintre bine și rău sunt adesea estompate.

În centrul romanului se află o familie catalană, care trăiește în satul fictiv de la poalele Munților Pirinei. Războiul și represiunile politice marchează viața comunității, iar personajele sunt prinse în jocurile puterii și ale destinului. În această lume, există un loc simbolic numit Pamano, un pârâu care pare să păstreze ecourile trecutului, de unde provin „vocile” titlului. Pamano devine astfel un fel de martor tăcut al tragediilor care se petrec, un spațiu al memoriei care refuză să fie uitată.

Pablo, personajul principal, este un om care trăiește cu o traumă nerezolvată și cu o curiozitate obsesivă pentru ceea ce s-a întâmplat cu familia sa. În timp ce investighează, el descoperă că părinții săi au fost implicați în evenimente întunecate, iar adevărul este mult mai dureros decât și-ar fi imaginat. În același timp, romanul urmărește și povestea altor personaje, precum un preot, un profesor și oameni din sat, ale căror vieți sunt marcate de frică, de compromisuri și de acte de cruzime. Cabré nu prezintă un singur „rău” clar, ci arată cum oamenii obișnuiți pot deveni piese într-un mecanism al violenței, fie prin acțiuni directe, fie prin tăcere și nepăsare.

Un alt element important al romanului este felul în care se construiește istoria: prin scrisori, înregistrări, mărturii și amintiri care se suprapun și se contrazic. Această structură reflectă ideea că adevărul este fragmentar și că memoria este adesea manipulată. Naratorul se implică activ în poveste, iar vocea sa devine un instrument de a pune la îndoială certitudinile și de a arăta că istoria personală este strâns legată de istoria colectivă.

În final, „Vocile lui Pamano” sugerează că înțelegerea trecutului este esențială pentru a te elibera de povara sa. Pablo ajunge să înțeleagă că a cunoaște adevărul nu înseamnă neapărat a găsi alinare, ci poate aduce și mai multă durere. Totuși, acceptarea și asumarea trecutului devin un pas necesar pentru a rupe ciclul tăcerii. Romanul rămâne o meditație profundă asupra responsabilității morale, asupra modului în care societatea tratează victimele și asupra felului în care memoria poate fi atât un instrument de vindecare, cât și o povară greu de purtat. Pe site-ul nostru, la un click depărtare, cartea poate fi găsită în mai multe ediții: Pandora (2023), Pandora M (2024).