Mihai Zamfir - Poveste de iarna

Mihai Zamfir este una dintre cele mai importante voci ale criticii și eseisticii literare românești postbelice, cu activitate atât în mediul academic, cât și în spațiul cultural mai larg. S-a născut la 6 noiembrie 1940, la București, într-o perioadă tulbure pentru România. A urmat Facultatea de Filologie a Universității din București, apoi, după câțiva ani ca asistent universitar, în 1972-1975 a fost profesor la Universitatea din Lisabona, iar în 1975 a înființat Secția de limbă și literatură portugheză la Universitatea din București.

A debutat ca romancier cu „Poveste de iarnă”, urmat de „Acasă”, „Educație târzie”, „Fetița” și „Se înnoptează. Se lasă ceață”. În 2004, cele două romane, „Poveste de iarnă” și „Acasă”, au fost editate împreună de Polirom, într-un volum ce surprinde stilul său sobru și accentele pentru Bucureștiul interbelic, apoi trecerea la Bucureștiul mai apropiat zilelor noastre.

„Poveste de iarnă” surprinde cititorii prin tonul intim, aproape confesiv, și printr-o atmosferă densă și melancolică. Cartea este departe de a fi un roman tradițional, având mai degrabă forma unei meditații asupra vieții, memoriei și trecerii timpului. În centrul narațiunii se află o figură masculină aflată într-un moment de retragere din viața activă, care, într-un peisaj de iarnă, izolat de tumultul lumii, își revede fragmentele existenței. Personajul principal rememorează episoade din tinerețe, iubiri pierdute, prietenii dispărute și idei care i-au ghidat viața, totul filtrat printr-o privire matură, marcată de distanță și o ușoară melancolie. Bucureștiul apare în fundal, cu ale sale cafenele, străzi și case vechi, ca un decor al propriei identități. În „Acasă”, povestea se concentrează pe legătura dintre mamă și fiu și pe ideea de întoarcere la rădăcini. Narațiunea se construiește în jurul unor conversații duse în apartamentul mamei, în care amintirile revin firesc, uneori cu melancolie, alteori cu un zâmbet discret. Nu e o poveste dramatică, ci mai degrabă o imagine emoționantă a timpului care trece și a lucrurilor mici care rămân: o poză veche, o frază spusă de cineva drag, senzația de „acasă” care persistă în ciuda schimbărilor.

Cartea este, în esență, o meditație despre timp, identitate și sensul vieții, scrisă cu rafinamentul specific autorului. Este o lectură intensă despre identitate, ruine urbanistice și emoții personale, plasate într-un cadru simbolic al iernii bucureștene. „Poveste de iarnă” a fost publicată inițial în anul 1987, la Editura Cartea Românească, apoi, în anul 2004, Editura Polirom a publicat volumul într-o ediție nouă, fiind completat de „Acasă”.