„Dreptul la timp” este unul dintre cele mai cunoscute și reprezentative volume de poezie ale lui Nichita Stănescu, publicat în anul 1965 la Editura Tineretului. Este o carte profundă, dar și accesibilă în același timp, în care sunt explorate teme esențiale ale vieții precum timpul, iubirea, ființa umană, limbajul și rolul poetului. În viziunea lui Nichita, timpul este legat de condiția umană, un drept fundamental al sufletului.
Volumul este alcătuit din poezii care, deși la prima vedere par abstracte, ating deseori o coardă emoțională, mai ales prin modul în care vorbesc despre singurătate, iubire pierdută și fragilitate. Una dintre cele mai cunoscute poezii din volum este chiar „Dreptul la timp”, o poezie-manifest, în care timpul devine un simbol al libertății de a iubi și de a simți cu intensitate. Volumul marchează o etapă de maturitate poetică în cariera lui Nichita Stănescu, fiind considerat un moment important în evoluția poeziei române moderne. Aici, stilul său iese din tiparele tradiționale, volumul fiind mai mult decât o simplă carte de poezii. Este o reflecție poetică asupra existenței și a nevoii de autenticitate, un apel la conștientizarea trecerii timpului și la trăirea fiecărui moment.
Nichita Stănescu a fost unul dintre cei mai mari poeți români ai secolului XX și o voce aparte în literatura noastră, cu un stil original și plin de imaginație. S-a născut pe 31 martie 1933, la Ploiești, și a fost atras de poezie încă din tinerețe. A studiat literatura la Facultatea de Filologie a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1957. În această perioadă începe să publice primele poeme în revistele literare ale timpului și se face remarcat rapid printr-un stil aparte, cu totul diferit de poezia clasică promovată în acei ani. Debutul editorial are loc în 1960, cu volumul „Sensul iubirii”, iar în anii următori publică volume care vor marca poezia românească. Volumele sale, precum „Dreptul la timp”, „Necuvintele” sau „O viziune a sentimentelor”, l-au consacrat ca o voce unică în literatura română.
Pentru contribuția sa excepțională, Nichita Stănescu a primit numeroase premii, printre care Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Herder, Premiul Mihai Eminescu al Academiei Române, iar în 1980 a fost propus de Academia Suedeză pentru Premiul Nobel pentru Literatură.
Nichita nu scria poezie clasică, ci una modernă, în care vorbea despre teme profunde precum iubirea, trecerea timpului și sensul vieții. În viziunea sa, cuvintele aveau puteri speciale, ele puteau construi lumi și exprima trăiri imposibil de spus altfel. Nichita Stănescu rămâne un clasic al literaturii române moderne, iar poezia sa continuă să inspire tineri, scriitori și cititori de toate vârstele.