Radu Marculescu - Marturii pentru judecata de Apoi

Radu Mărculescu s-a născut la București, în anul 1915. Tatăl său a decedat în luptă, pe când Radu avea doar 4 ani, așa că a fost crescut de mama lui, profesoară de limba franceză, care i-a cultivat dragostea pentru literatură. A început cariera de profesor de limba română, deși avea să fie în scurt timp absorbit de mașinăria istoriei. Războiul se apropia. În 1942, ca ofițer al armatei române pe frontul de est, avea să fie capturat de sovietici în timpul cruntei bătălii de la Cotul Donului. A fost eliberat în anul 1951 și s-a întors în România, unde fusese trecut pe lista celor indezirabili. Astfel, Radu Mărculescu a fost îndepărtat din învățământ, muncind ani de zile în construcții sau ca pictor de biserici. În 1959, a fost arestat din nou și închis pentru cinci ani, de data aceasta, nu de ruși, ci de ai săi, din cauza unor poezii nepublicate considerate subversive. Anii comunismului i-a petrecut în tăcere, nu a publicat și nu s-a expus, dar în același timp, nici nu a abandonat scrisul. Avea să revină abia după 1989, ca martor și observator lucid, și a început să-și publice memoriile: “Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică”, “Mărturii pentru Judecata de Apoi” și “Amintiri din restul vieții mele”.

“Mărturii pentru Judecata de Apoi” este continuarea directă a operei “Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică” și dezvăluie cei cinci ani de detenție în România. Radu Mărculescu povestește anii petrecuți în temnițele, închisorile și lagărele românești. Cartea a fost publicată pentru prima dată în anul 2005 la editura Aldine, apoi a fost publicată într-o nouă ediție, în 2012, la editura Humanitas.

Radu Mărculescu a fost arestat în 1959 într-un proces abuziv pentru trei poezii nedifuzate, acuze considerate subversive. Este condamnat la muncă silnică în lagărul de la Periprava, Delta Dunării, unde supraviețuirea devine o luptă cotidiană între degradare și demnitate. Pe lângă rezistența la experiențele fizice, împreună cu camarazii săi, încearcă să păstreze o formă de demnitate intelectuală: recită poezie, discută idei și se sprijină reciproc. Umorul negru, limbajul elocvent și textele memorate devin încăpățânări ale minții și ale sufletului. Eliberat în 1964, Mărculescu revine în anonimat, dar nu renunță la scris. Volumul se încheie fără triumf teatral, ci cu acceptarea responsabilității istorice: eliberarea fizică nu înseamnă uitare.

Mărturii pentru Judecata de Apoi este o carte construită din fragmente rememorate: dormitorul de lemn al celulei, pașii pe podeaua rece, dialogurile recitate între pereți de ciment, speranțele ținute în versuri. Este un volum dens și plin de viață, scris de un om care nu și-a pierdut nici demnitatea, nici lumina interioară, în cel mai întunecat moment al istoriei recente.