Radu Marculescu - Patimiri si iluminari din captivitatea sovietica

Radu Mărculescu a fost un profesor, ofițer și scriitor român a cărui viață a fost marcată de prizonierat și detenție politică. Cu o formare culturală solidă, a reușit să reziste în fața nenumăratelor suferințe fără să-și vândă conștiința. Abia în ultima parte a vieții a reușit să-și scrie memoriile, care vin cu mărturii cutremurătoare despre condițiile grele din detenție. „Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică” este jurnalul său memorialistic în care sunt relatați cei nouă ani de captivitate în lagăre sovietice. A fost publicată pentru prima oară în anul 2000 la editura Albatros, apoi a fost reeditată la Humanitas în anul 2014.

Radu Mărculescu își descrie anii de detenție pe care i-a petrecut după captivarea sa la Cotul Donului. În lagăre, lipsa mâncării, muncile grele, frigul extrem și izolarea fizică și psihică devin condiții esențiale ale existenței zilnice. Totuși, în mijlocul acestui infern, se naște o rezistență stabilă, o solidaritate plină de demnitate între prizonieri, militari care refuză să-și trădeze onoarea și țara. În același timp, un element important este rezistența spirituală: rugăciunile regulate și număratul pașilor, un ritual personal respectat cu sfințenie. Mărculescu își povestește programul religios din celulă, odată cu o bucată de sfoară dată de soția sa, cu noduri pe care le desfăcea atunci când avea nevoie de liniște sufletească. Epilogul romanului dezvăluie cea mai mare dilemă a sa, autorul se întreabă dacă este un om liber care a visat că a fost prizonier sau un prizonier care a visat ca om liber.

Cartea impresionează încă de la primele pagini prin mărturia crudă a suferinței și mai ales, echilibrul intelectual al autorului. Radu Mărculescu aduce o relatare lucidă, calmă și profundă despre o perioadă în care omul era supus la testul suprem al conștiinței și demnității. Volumul este astăzi considerat un document important despre experiența prizonierilor români în URSS, dar și o lucrare literară de sine stătătoare, marcată de echilibru și claritate morală.

Radu Mărculescu s-a născut la București, în anul 1915. Tatăl său a decedat în luptă, pe când Radu avea doar 4 ani, așa că a fost crescut de mama lui, profesoară de limba franceză, care i-a cultivat dragostea pentru literatură. La Liceul „Spiru Haret”, unde a învățat alături de viitori intelectuali ai țării, Mărculescu a debutat în revista Vlăstarul, iar apoi a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București, pe care le-a absolvit în 1938. A început cariera de profesor de limba română, deși avea să fie în scurt timp absorbit de mașinăria istoriei. Războiul se apropia. În 1942, ca ofițer al armatei române pe frontul de est, avea să fie capturat de sovietici în timpul cruntei bătălii de la Cotul Donului. A fost eliberat în anul 1951 și s-a întors în România, unde fusese trecut pe lista celor indezirabili. Astfel, Radu Mărculescu a fost îndepărtat din învățământ, muncind ani de zile în construcții sau ca pictor de biserici. În 1959, a fost arestat din nou și închis pentru cinci ani, din cauza unor poezii nepublicate considerate subversive. Anii comunismului i-a petrecut în tăcere, nu a publicat și nu s-a expus, dar în același timp, nici nu a abandonat scrisul. Avea să revină abia după 1989, ca martor și observator lucid și a început să-și publice memoriile: “Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică”, “Mărturii pentru Judecata de Apoi” și “Amintiri din restul vieții mele”.