Ryu Murakami - Copii de aruncat

Ryu Murakami este unul dintre cei mai cunoscuți și provocatori scriitori japonezi contemporani. În operele sale abordează teme precum alienarea urbană, consumerismul, traumele, dezintegrarea identității și viața tinerilor marginalizați în Japonia postmoderna.

Cartea "Copii de aruncat", publicată pentru prima oară în anul 1980, pornește de la un fenomen real: abandonul nou-născuților în cutii în gări, un fenoment care, atestat în Japonia anilor '70, a existat cu adevărat. Romanul urmărește povestea a doi astfel de copii - Hashui și Kiku - care sunt salvați, ajungând apoi într-un orfelinat, iar mai târziu într-o familie adoptivă pe o insulă. Autorul este recunoscut pentru stilul său provocator, uneori șocant, care îmbină violența, alienarea și critica socială. "Copii de aruncat" este una dintre cele mai importante opere ale sale, un roman care anunță mare parte din estetica sa ulterioară: obsesia pentru marginali, critica societății japoneze moderne și interesul pentru modul în care traumele copilăriei se transforma în mecanisme distructive. Volumul devine o autopsie a abandonului, a identității frânte și a felului în care o lume rece poate modela existențe marcate de traumă. Prin povestea băieților Hashi și Kiku, autorul construiește o metaforă puternică despre societatea care produce, nu doar descoperă, marginalii. Esența romanului se află în simbolul cutie. Într-o cultură urbană aglomerată, mecanizată, în care ritmurile sunt accelerate și relațiile se estompează, cutia devenind imaginea unei nașteri rupte de sens. Cei doi protagoniști nu vin pe lume printr-un gest de iubire, ci printr-un gest de respingere radicală. Astfel, destinul lor se configurează încă de la început ca o căutare a unei identități care le-a fost refuzată. Abandonul funcționează nu doar ca experiență biografică, ci ca act fondator: lumea îi învață că existența lor nu are loc natural în ordinea socială. Pentru Hashi, identitatea devine o oglindă spartă. Sensibil, fragil, cu un temperament hipersenzorial, el caută în ceilalți confirmări, promisiuni de afecțiune, fragmente de apartenență. Muzica, domeniul în care este absorbit, nu este un spațiu al expresiei, ci o tentativă disperată de a transforma vidul interior în sunet, în vibrație, în ceva care poate fi auzit și recunoscut. Viața lui Hashi simbolizează drama individului modern care încearcă să se reconstruiască prin exterior, prin imagini, prin luminile spectaculoase ale orașului, fără a găsi vreodată o temelie interioară. În contrapunct, Kiku reprezintă interiorizare durerii. Dacă Hashi caută să fie văzut, Kiku caută să înțeleagă. Fascinația lui pentru transporturi, pentru mișcare, pentru evadare, arată o nevoie obsesivă de a fugi de trecut, dar și de a-l depăși. În el se acumulează nu doar trauma abandonului, ci și furia celor care percep, cu luciditate crudă, limitele unei societăți incapabile să ofere alinare. Kiku este un reflex al revoltei, o energie care se transformă în violență nu din plăcere, ci din neputință. Murakami construiește romanul într-un registru estetic ce combină realismul dur cu accente suprarealiste. Atmosfera urbană - sordidă, hiperactivă, ostilă - amplifică alienarea personajelor. Străzile, cluburile, locuințele impersonale, mijloacele de transport, toate creează un decor în care oamenii se mișcă asemenea unor mecanisme deteriorate. Astfel, spațiul devine un personaj secundar, modelator al destinelor, un cadru care nu vindecă, ci agravează fisurile sufletești. Tema mamei absente este prezentată ca un subtext persistent. Hashi și Kiku nu caută doar o persoană, ci sensul pierdut al unei origini. Mama devine simbolul absolut al legăturii primordiale, al acceptării și al începutului de lume. Faptul că ea lipsește îi condamnă pe cei doi la o existență fracturată.

Cartea "Copii de aruncat" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru în două ediții, și anume: Polirom (2005) și Polirom (2023).