„Cartea vorbită” de Nichita Stănescu este un volum care adună texte poematice, eseuri lirice, confesiuni și fragmente reflexive ce provin din înregistrări sau discuții purtate de poet, ulterior transcrise. Cartea funcționează ca o fereastră către modul său de a gândi poezia, limbajul și existența, dezvăluind un Nichita viu, spontan, intuitiv și profund, care își construiește ideile nu prin demonstrație logică, ci prin apropiere senzorială și metaforică. Este un volum care poate fi citit ca un lung poem despre ființă, realitate și cuvânt, dar și ca un autoportret fragmentar al unuia dintre cei mai importanți poeți români ai secolului XX.
O temă centrală în carte este relația dintre poet și limbaj. Nichita consideră cuvântul o entitate vie, care nu doar descrie lumea, ci o și creează. El vorbește adesea despre poezia ca „ființă autonomă”, despre faptul că poetul nu este autorul absolut, ci doar mediul prin care poezia se manifestă. În text, se simte că pentru Nichita poezia nu este un exercițiu intelectual, ci o experiență ontologică, un mod de a trăi și de a percepe realitatea. Cuvintele nu sunt vehicule neutre ale sensului, ci organisme pulsatile, capabile să producă emoție, să deschidă lumi și să reveleze adevăruri ascunse.
O altă direcție importantă este reflecția asupra omului și a condiției sale. Nichita explorează tema identității, a libertății, a iubirii și a cunoașterii, cu același amestec de luciditate și euforie care îi caracterizează întreaga operă. Pentru el, omul nu este doar un individ ancorat în istorie, ci o ființă cosmică, purtătoare de lumină și mister. În multe fragmente, poetul afirmă importanța sensibilității, a capacității de a vedea dincolo de aparențe și de a păstra deschis canalul prin care realitatea profundă comunică cu noi. Cartea este și o meditație asupra fragilității umane, asupra limitei și transcendenței, asupra modului în care suferința și bucuria se împletesc în existența fiecăruia.
Pe lângă reflecțiile despre poezie și ființă, volumul conține și numeroase fragmente despre lumina interioară, despre raportarea poetului la lume și la ceilalți, despre prietenie, despre responsabilitatea artistului și despre felul în care cultura și spiritualitatea modelează destinul personal. Nichita vorbește adesea despre nevoia de a rămâne deschis, curios, ludic și inventiv, de a păstra copilul interior care face posibilă mirarea. Cartea devine astfel un fel de ghid poetic de viață, plin de imagini vizionare și de formule memorabile.
Un element definitoriu al volumului este oralitatea. În „Cartea vorbită”, cititorul nu întâlnește discursul elaborat și atent construit al unui eseist, ci fluxul viu al gândirii lui Nichita, în toată spontaneitatea și exuberanța sa. Această oralitate dă textului o forță emotivă aparte, o vibrație unică, ca și cum poetul s-ar afla în fața noastră și ar improviza, lăsând cuvintele să curgă liber. De aici provine farmecul cărții: impresia că participăm la un dialog intim, că asistăm la nașterea unei gândiri poetice autentice.
În ansamblu, „Cartea vorbită” este un volum confesiv și meditativ, care pune în lumină esența demersului poetic al lui Nichita Stănescu: credința în puterea cuvântului, în misterul lumii și în capacitatea omului de a depăși limitele prin imaginație, iubire și sensibilitate. Este o carte în care poezia devine mod de existență, iar existența devine poezie. Pe site-ul nostru, la un click depărtare, cartea poate fi găsită în mai multe ediții: Univers (1997), Meridiane (2001).