Eseul lui Nichita Stănescu, intitulat sugestiv „Laus Ptolemaei”, este unul dintre textele poetice și reflexive care relevă dimensiunea sa de gânditor liric, dar și de vizionar al relației dintre om, cunoaștere și cosmos. În această operă, Nichita propune o relectură a raportului dintre știință, poezie și percepția lumii, conturând un elogiu nu atât adevărului științific al lui Ptolemeu, cât felului în care acesta a reușit să ofere o ordine simbolică universului.
La prima vedere, titlul sugerează o atitudine de omagiu adus astronomului antic Claudius Ptolemeu, cel care a formulat celebra teorie geocentrică, potrivit căreia Pământul se află în centrul Universului, iar toate corpurile cerești se rotesc în jurul lui. Din perspectiva științei moderne, această concepție este falsă, depășită de heliocentrismul lui Copernic și de descoperirile ulterioare. Totuși, Nichita nu intenționează să analizeze validitatea teoriei, ci să contureze forța imaginarului uman și a spiritului care caută să explice ordinea lumii. În acest sens, „Laus Ptolemaei” nu este un elogiu al unei erori, ci al curajului de a construi o imagine asupra universului, o metaforă grandioasă prin care omul se plasează pe sine în centrul universului, în centru existenței.
Eseul se conturează în jurul ideii că poezia, asemenea științei arhaice, nu urmărește să descrie cu precizie lumea, ci să creeze un sens, o ordine care să ofere omului un loc și un rost în cosmos. Dacă astronomia modernă a adus în prim plan un univers infinit, impersonal, în care omul pare pierdut și neînsemnat, viziunea ptolemaică, deși „eronată”, este profund umană, fiindcă îi oferă individului centralitate, vizibilitate și demnitate. Nichita Stănescu vede în această concepție un model de gândire simbolică, în care poezia și știința nu se exclud, ci se completează: ambele fiind tentative de a ordona haosul și de a găsi o arhitectură a universului.
Textul acestuia este impregnat de lirism și meditație filosofică. Nichita privește știința nu ca pe un domeniu rece și abstract, ci ca pe o formă de poezie a gândirii. Ptolemeu, prin sistemul său, nu a greșit în sensul esențial al cuvântului, ci a oferit o metaforă puternică, un „mit rațional” care a structurat imaginarul oamenilor timp de secole. Din această perspectivă, Nichita reabilitează valoarea poetică a sistemului geocentric, arătând că adevărul uman nu se găsește numai în corectitudinea matematică, ci și în puterea de a inspira, de a da sens și frumusețe vieții.
„Laus Ptolemaei” poate fi citit și ca un manifest pentru rolul poeziei în cultura umană. Așa cum astronomia lui Ptolemeu a ordonat stelele în jurul omului, tot așa poezia ordonează experiențele, emoțiile și gândurile într-un univers cu caracter simbolic, în care individul devine reper ul principal. Nichita vede în poezie o formă de cunoaștere care completează știința, capabilă să mențină vie legătura dintre om și cosmos, dintre sensibilitate și rațiune.
Eseul este, totodată, o meditație asupra raportului dintre eroare și adevăr. Nichita sugerează că ceea ce numim eroare nu este întotdeauna lipsit de valoare, ci poate reprezenta o treaptă necesară în procesul de cunoaștere și o expresie a creativității umane.
Poetul modifică un episod din istoria științei într-o reflecție asupra condiției umane, asupra puterii imaginativului și a rolului poeziei ca formă de cunoaștere. Eseul nu este numai o meditație despre un astronom antic, ci o pledoarie pentru frumusețea spiritului uman, care, chiar atunci când se înșală, are puterea de a crea lumi, de a oferi sensuri și de a păstra vie centralitatea omului în univers.
Lucrarea este disponibilă pe site-ul nostru, la numai un click depărtare, în mai multe ediții: Tineretului (1978), Tineretului (1981).