Andrei Pleșu este un filosof, eseist și critic de artă, cunoscut în cultura românească pentru stilul său eseistic inconfundabil: ironic, rafinat, dar și accesibil. Temele din cărțile acestuia gravitează în jurul marilor întrebări ale vieții, dar sunt abordate cu o finețe aparte, adesea cu umor subtil și o eleganță stilistică rară.
Cartea "Despre inimă și alte eseuri", publicată pentru prima oară în anul 2017, conține patru eseuri - despre inimă, bătrânețe, prostie și rău - care pornesc din conferințele susținute în orașe precum București, Cluj sau Alba Iulia. În primul eseu, dedicat inimii, autorul recuperează bogăția simbolică a acestui cuvânt. Inima nu mai este doar un organ biologic, ci centrul sensibilității, al caracterului și al autenticității. Expresii precum "a avea inimă" sau "inimă de piatră" devin prilej pentru reflecții asupra felului în care oamenii își trăiesc afectivitatea și își exprimă bunătatea. Aici, autorul reușește să transforme un termen banal într-un concept viu, deschis interpretărilor. Un aspect central al eseului este legătura dintre inimă și spiritualitate. Pleșu explorează modul în care diverse religii și tradiții spirituale înțeleg inima, evidențiind rolul său în procesul de purificare și iluminare interioară. El subliniază importanța "curățirii inimii" ca fundament al unei vieți spirituale autentice. Eseul despre bătrânețe aduce o nuanță melancolică, Pleșu neprivind bătrânețea ca pe o tragedie inevitabilă, ci ca pe o etapă a vieții în care înțelepciunea și fragilitatea se întâlnesc. Umorul subtil atenuează gravitatea temei, arătând că senectutea poate fi trăită cu luciditate și împăcare. În acest eseu, Pleșu reflectă asupra modului în care societatea contemporană percepe bătrânețea, subliniind tendința de a marginaliza vârstnicii și de a considera bătrânețea ca pe o perioadă de declin și inutilitate. Autorul contestă această viziune, argumentând că bătrânețea poate fi o etapă de înțelepciune, de acumulare a experienței și de apropiere de sensuri profunde ale vieții. Pleșu explorează și aspectele psihologice ale bătrâneții, discutând despre cum schimbările fizice pot influența starea mentală și emoțională a persoanei vârstnice. El analizează relația între corp și suflet în această perioadă a vieții, evidențiind importanța menținerii unei atitudini pozitive și a unei perspective spirituale asupra îmbătrânirii. În schimb, reflecția asupra prostiei surprinde prin actualitate. Prostia nu este redusă la lipsa de informație, ci este văzută ca rigiditate, ca refuz al întrebării și al auto-criticii. Într-o lume în care informația circulă cu viteză, această perspectivă devine un avertisment împotriva autosuficienței și a superficialității. Ultimul eseu, despre rău, are un ton mai grav. Pleșu nu propune explicații definitive, ci ridică întrebări despre originile și prezența răului în lume. Filosofia se împletește cu teologia, dar nu într-un mod dogmatic, ci ca o încercare de a înțelege contradicțiile umane și fragilitatea morală. Prin acest volum, Andrei Pleșu dovedește că eseul rămâne un gen al libertății intelectuale, îmbinând erudiția cu naturalețea, creând texte accesibile și totuși profunde. Cartea este scrisă într-un limbaj limpede, presărat cu ironii fine și exemple accesibile. Pleșu nu scrie ca un profesor distant, ci ca un prieten care te invită la dialog. În același timp, se simte erudiția lui: trimiteri la filosofi, teologi, scriitori sau oameni de știință care apar firesc, fără a încărca textul.
Cartea "Despre inimă și alte eseuri" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru în două ediții, și anume: Humanitas (2016) și Humanitas (2017).