Barbu Brezianu - Brancusi in Romania

„Brâncuși în România” semnată de Barbu Brezianu este o scriere esențială pentru înțelegerea activității și receptării operei lui Constantin Brâncuși în patria sa. Brezianu – jurist, poet, eseist și unul dintre cei mai importanți exegeți ai operei lui Brâncuși – aduce prin această carte o sinteză documentată și minuțioasă, punând un mare accent pe relația artistului cu România, de la formarea sa până la contribuția majoră din Târgu Jiu.

Barbu Brezianu începe de la originea și formarea artistică a lui Brâncuși în România – copilăria la Hobița, influențele culturii populare asupra sa, școala de arte și meserii de la Craiova și Academia de Belle Arte din București. Sublinează izvoarele spirituale și estetice românești care au influențat profund stilul lui Brâncuși: arta populară, motivele autentice tradiționale, legătura cu natura și limpezimea formelor. Se aduce în prim plan receptarea lui Brâncuși în România în primele decenii ale secolului XX. Sunt expuse contactele lui cu mediul artistic și cultural românesc, inclusiv prieteniile sale cu oameni de cultură precum Nicolae Iorga, Alexandru Tzigara-Samurcaș, Tudor Arghezi și numeroși alții.

Brezianu evidențiază că, în ciuda recunoașterii internaționale, Brâncuși a fost multă vreme marginalizat sau contestat în România de unii critici sau oficiali culturali, mai ales în perioada interbelică și în vremurile comuniste. Autorul insistă asupra faptului că, deși Brâncuși a trăit mare parte a vieții în Franța, spiritul operei sale este profund românesc. Ba mai mult, el aduce argumente în acest sens și caută să ne expună felul în care România a fost reprezentată de artist peste hotare.

Analizează felul în care sculptorul a transformat simboluri arhaice românești (coloana de lemn, roata olarului, troița, motive geometrice etc.) în forme universale, transformându-se într-un precursor al artei moderne. Se aduce în prim plan și refuzul statului român de a accepta atelierul său din Paris, donat de artist, și lipsa de recunoaștere oficială până târziu în secolul XX.

Se analizează, de asemenea, maniera în care Brâncuși a fost revalorizat în România după căderea comunismului, în 1989, redescoperit și promovat ca o figură majoră a identității culturale naționale. Lucrarea se concluzionează cu reflecții asupra necesității păstrării și înțelegerii operei sale, nu numai ca patrimoniu național, ci și ca expresie a unei gândiri universal valabile. Cartea lui Barbu Brezianu este un omagiu simplu, dar bine documentat adus lui Brâncuși, care depășește simpla analiză artistică și devine un act de aducere aminte și de conștientizare a identității naționale. Ea oferă o viziune completă, critică și clară asupra modului în care România l-a format și, uneori, ignorat pe unul dintre cei mai mari artiști ai săi.

Brâncuși nu a fost numai un sculptor care a cioplit piatra sau lemnul, ci un artist care a căutat sensul profund al existenței în materia brută. El nu a urmărit reproducerea fidelă a realității înconjurătoare, ci a dorit să exprime esența lucrurilor, să pătrundă în inima formelor, în ceea ce însuși numea „sufletul materiei”. Pentru el, sculptura nu era o reprezentare, ci o revelație, un țel aproape sacru. În această direcție, capodopere precum „Pasărea Măiastră”, „Muza adormită”, „Sărutul” sau „Coloana Infinitului” devin simboluri ale unei estetici care îmbină rigoarea geometrică cu spiritualitatea.

Cartea de față poate fi găsită pe site-ul nostru în mai multe ediții: Allfa (2005), Academiei (1974), All (1998).