Farah Pahlavi - Memorii

Farah Pahlavi este una dintre cele mai complexe figuri feminine ale secolului al XX-lea - studentă devenită împărăteasă, mamă îndoliată, exilată neresemnata și voce simbolică pentru milioane de iranieri care visează la o altă țară.

Cartea "Memorii", publicată pentru prima oară în anul 2004, este o lucrarea autobiografică, în care autoarea își spune propria poveste - de la o tânără studentă la arhitectură, până la rolul de împărăteasă a Iranului și, ulterior, la exil. Lucrarea are un puternic caracter confesiv și istoric, oferind o perspectivă din interior asupra uneia dintre cele mai importante perioade din istoria Iranului modern. Povestea începe ca un "basm", transformându-se treptat într-o dramă marcată de revoluție și pierdere. În 1959, la o recepție a ambasadei iraniene de la Paris, tânăra studentă îl întâlnește pe Mohammed Reza Șah Pahlavi. Relația se leagă discret, iar la doar 21 de ani Farah devine soția Șahului și, în scurt timp, împărăteasă a Iranului. Descrie această transformare bruscă - din studentă obișnuită în una dintre cele mai cunoscute femei ale lumii - cu uimire sinceră și fără aroganță. Încoronarea sa din 1967, prima încoronare a unei femei în istoria Iranului, reprezintă unul dintre cele mai emoționante momente ale cărții. Farah nu adoptă rolul decorativ al reginei, ci alege să se implice activ în viața publică, susținând drepturile femeilor, promovând arta și cultura iraniană, înființând muzee, festivaluri de film și de artă, fundații pentru copii și persoane cu dizabilități. Treptat, narațiunea se întunecă. Farah descrie cum tensiunile sociale cresc, cum opoziția - atât de stânga, cât și cea religioasă condusă de Ayatollahul Khomeini din exil - capătă amploare. Familia regală subestimează inițial dimensiunea mișcării. Un detaliu dramatic, ținut secret ani la rând, iese la suprafață: Șahul era grav bolnav de cancer, boala fiind ascunsă chiar și in fața celor mai apropiați colaboratori, și tratată discret de medicii francezi. Aceasta va afecta profund capacitatea sa de decizie în ultimii ani ai domniei. În ianuarie 1979, în fața valului de revolte și pentru a evita vărsarea de sânge, Farah și Șahul părăsesc Iranul, plecând fără a știi dacă se vor mai întoarce vreodată. Paradoxal, cele mai puternice pagini ale cărții sunt tocmai cele în care apărarea politică dispare și rămâne omul. Secțiunea dedicată exilului este cea mai dureroasă a cărții. Cuplul regal peregrinează prin Maroc, Bahamas, Mexic, Panama, Statele Unite - respinși sau primiți cu reticență de lideri care altădată îi curtaseră. Tratamentul medical al Șahului devine o odisee umilitoare, manevrată politic de guverne care se temeau de repercusiunile diplomatice. Farah îl îngrijește, luptă pentru el, asistând neputincioasă la degradarea sa fizică. Mohammed moare în exil, în Egipt, în iulie 1980, fiind primit în final de Anwar Sadat - unul dintre puținii lideri care nu i-a întors spatele. După moartea Șahului, Farah continuă să trăiască în exil, stabilindu-se în Franța și Statele Unite. Cartea se încheie cu una dintre cele mai sfâșietoare confesiuni ale sale: moartea fiicei Leila, care se sinucide în 2001, epuizată de anii de exil și de lipsa unui "acasă". Farah scrie cu o durere rară și neprotejată: recunoaște că a putut ajuta comunități întregi de iranieni în exil, dar nu și-a putut salva propria fiică. Un fiu, Alireza, se va sinucide și el în 2011, după publicarea cărții - o tragedie pe care paginile nu o pot anticipa, dar pe care cititorul o știe. Lucrarea se încheie cu o declarație de credință neclintită în poporul iranian și în posibilitatea unui Iran liber și democratic.

Cartea "Memorii" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru într-o singură ediție, și anume: Rao (2003).