În volumul Compunere cu paralele inegale, Gheorghe Crăciun își asumă programul generației optzeci, adică ieșirea din tiparele prozei obișnuite și experimentarea unor forme narative care pun în prim-plan reflecția asupra actului scrisului. Textul nu se organizează în jurul unei acțiuni bine definite, ci are o structură fragmentară, alcătuită din notații, confesiuni, reflecții și eseuri care compun treptat un discurs autoreferențial. Cititorul este invitat să urmărească nu atât desfășurarea unor întâmplări, cât felul în care autorul își construiește lumea prin limbaj și prin scris.
Titlul cărții este el însuși o metaforă a demersului literar. „Paralelele inegale” nu există în geometrie, dar funcționează ca imagine a vieții și a scrisului, care nu urmează o linie dreaptă și clară, ci se desfășoară într-o permanentă tensiune. Această expresie sugerează atât raporturile dezechilibrate dintre realitate și reprezentarea ei artistică, cât și nevoia autorului de a explora zone care scapă convențiilor narative. Scrisul lui Crăciun refuză linearitatea, preferând o „compunere” din fragmente, contradicții și reveniri, în care sensurile se construiesc prin suprapuneri și discontinuități.
Un aspect important al lucrării este modul în care literatura devine un spațiu de confruntare a eului cu propriile neliniști. Autorul își asumă un discurs confesiv, apropiat uneori de jurnal, alteori de eseu, prin care investighează teme precum identitatea, memoria, timpul sau relația dintre corp și limbaj. În loc să urmărească fapte exterioare, Gheorghe Crăciun surprinde mișcările interioare ale conștiinței și felul în care acestea se traduc în cuvinte. Astfel, textul devine o oglindă a procesului de gândire, dar și un laborator al scrisului, unde cititorul asistă la nașterea ideilor și a formelor literare.
Un alt element esențial al acestuia este reflecția asupra raportului dintre literatură și realitate. Crăciun pornește de la ideea că textul nu poate reda în mod fidel viața, ci doar să construiască un echivalent al ei, supus inevitabil subiectivității și limitelor limbajului. „Paralelele inegale” sunt tocmai aceste încercări de a apropia literatura de existență, fără ca ele să se suprapună vreodată perfect. Rezultatul este o scriitură care oscilează între autenticitatea confesiunii și conștientizarea caracterului ficțional al textului.
Stilistic, proza lui Gheorghe Crăciun se remarcă printr-o fragmentare a ideilor, prin densitatea reflecțiilor și prin libertatea asocierilor. Autorul nu caută coerența tradițională, ci preferă să redea zbuciumul interior al eului și imposibilitatea de a surprinde realitatea într-o formă unitară. Această tehnică îl apropie de literatura postmodernă, unde experimentul și autoreferențialitatea devin principii definitorii.
Compunere cu paralele inegale este, prin urmare, o carte despre dificultatea de a scrie și despre imposibilitatea de a fixa în cuvinte complexitatea vieții. Ea nu oferă cititorului o poveste lineară, ci o meditație asupra condiției umane și asupra rolului literaturii. Prin combinația de confesiune, reflecție teoretică și explorare stilistică, Gheorghe Crăciun reușește să contureze un text care își propune să surprindă neliniștea, fragilitatea și frumusețea existenței.
Volumul devine astfel reprezentativ pentru spiritul generației optzeci și pentru literatura postmodernă românească. El arată că proza nu trebuie să fie doar un instrument de povestire, ci poate deveni un mod de cunoaștere a lumii și a sinelui. Fragmentarea, contradicțiile, ezitările și discontinuitățile nu sunt semne ale slăbiciunii textului, ci forme autentice prin care se exprimă viața însăși. În acest fel, Compunere cu paralele inegale rămâne nu doar o operă literară inovatoare, ci și o meditație profundă asupra sensului literaturii și al existenței umane.
Pe site-ul nostru, este de găsit în mai multe ediții, după cum urmează: Cartea Românească (2015), Vremea (2012).