În volumul Canonul occidental, publicat în 1994, criticul literar american Harold Bloom analizează operele și autorii pe care îi consideră esențiali pentru tradiția literară occidentală. Cartea este, în același timp, o apărare a valorii estetice a literaturii și o reacție împotriva tendințelor critice care, în opinia lui Bloom, au început să judece operele mai ales prin criterii sociale, politice sau ideologice. Pentru Bloom, literatura trebuie apreciată în primul rând pentru forța ei artistică și pentru capacitatea de a modifica modul în care cititorul gândește și percepe lumea.
Ideea centrală a cărții este existența unui canon literar, adică un grup de opere considerate reprezentative și durabile pentru cultura occidentală. Bloom susține că o operă intră în canon nu pentru că exprimă anumite valori politice sau pentru că reprezintă o anumită categorie socială, ci datorită originalității, complexității și forței sale estetice. El respinge ideea că valoarea literară poate fi stabilită exclusiv pe baza unor criterii precum diversitatea culturală, apartenența de gen, clasa socială sau ideologia autorului.
Una dintre cele mai importante idei ale lui Bloom este aceea a influenței literare. Scriitorii nu creează într-un vid cultural, ci intră într-un dialog permanent cu autorii care i-au precedat. Un scriitor important trebuie să se confrunte cu tradiția și, în același timp, să găsească o modalitate de a se desprinde de ea. Bloom numește această relație o „anxietate a influenței”: autorul nou trebuie să depășească, simbolic, forța predecesorilor pentru a-și crea propria voce. Originalitatea nu înseamnă, așadar, absența influențelor, ci transformarea lor într-o expresie personală.
În centrul canonului propus de Bloom se află William Shakespeare, pe care criticul îl consideră figura decisivă a literaturii occidentale. Bloom vede în Shakespeare o capacitate extraordinară de a crea personaje complexe și de a reprezenta schimbările interioare ale conștiinței umane. Pentru el, influența lui Shakespeare este atât de puternică încât numeroși scriitori ulteriori au fost nevoiți să se raporteze, direct sau indirect, la opera sa.
Pe lângă Shakespeare, Bloom discută numeroși autori considerați fundamentali pentru literatura occidentală, printre care Dante, Chaucer, Cervantes, Milton, Goethe, Tolstoi, Dickens, Joyce, Proust, Kafka și alții. Lista sa nu este prezentată ca un simplu clasament, ci ca o hartă a unei tradiții literare în care operele se influențează reciproc de-a lungul timpului.
Bloom acordă o importanță deosebită conceptului de „stranietate” sau originalitate estetică. O operă valoroasă trebuie să ofere cititorului ceva dificil de redus la o formulă: o perspectivă neașteptată, o voce distinctă, o complexitate care rezistă interpretărilor simple. Tocmai această capacitate de a rămâne surprinzătoare îi permite unei opere să supraviețuiască schimbărilor istorice și culturale.
În concluzie, Canonul occidental este atât o istorie selectivă a marilor opere literare occidentale, cât și o reflecție asupra criteriilor prin care literatura este considerată valoroasă. Harold Bloom apără ideea că marile opere trebuie citite pentru forța lor estetică, originalitate și capacitatea de a transforma cititorul. Pentru el, canonul nu este doar o listă de cărți importante, ci o tradiție vie, în care fiecare scriitor important se confruntă cu operele trecutului și contribuie, la rândul său, la formarea literaturii viitoare. Pe site, cartea este disponibilă în mai multe ediții: Univers (1998), Nemira (2000).