Immanuel Kant - Prolegomene

Născut pe 22 aprilie 1724 în Kaliningradul de astăzi, Immanuel Kant avea să devină unul dintre cei mai importanți filosofi ai secolului al 18-lea. Acesta a primit o educație timpurie și amplă din partea mamei sale urmând apoi cursurile Facultății de Teologie a Universității din Königsberg. Aici studiază latina și filosofia grecilor antici însă nu termină facultatea niciodată, în schimb ajunge lector de fizică, logică și matematică.

Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără primele 3 cărți ce formează o trilogie, scrise între 1781 și 1790 (Critica rațiunii pure, Critica rațiunii practice și Critica facultății de judecare). De asemenea, ceea ce l-a făcut de fapt faimos au fost conceptele sale empirice sau a posteriori și judecăți a priori despre care o să amintim mai jos.

Prolegomene, pe titlul său original, ”Prolegomene la orice metafizică viitoare” a fost publicată în 1783 în limba germană. În limba română prima ediție a fost publicată de editura Științifică și Enciclopedică, urmând mai apoi ediția editurii All din 1996 și cea din 2005 a editurii Paralela 45.

Kant aduce în scenă doi termeni epistemologici, a priori (ceea ce se află înainte) și a posteriori (ceea ce vine după). Tot ceea ce învățăm din propria experiență fac parte din a posteriori în timp ce cunoștințele exacte, matematică, fizică, astrologie, pe care le învățăm independent fac parte din a priori. Deoarece matematica și știința sunt domenii fără de greșeală, el propune să examineze modul în care adevărurile lor sunt posibile a priori în speranța că această examinare va arunca o lumină asupra posibilității metafizicii ca știință.

Pe de altă parte, Kant despică știința în mai multe ramuri și creează o paralelă între  „judecăți de percepție”, care se bazează pe senzații subiective, și „judecăți de experiență”, care caută adevăruri obiective, necesare din experiență. Știința, ca și materie de cunoaștere, este posibilă numai dacă o analizăm din fluxul unor legi obiective și regulate care fac parte din conceptul înțelegerii noastre de ființe evoluate. Noi nu am putea cunoaște un lucru nemaivăzut dacă nu am avea o experiență anterioară care ne ajută în a-l analiza.

Metafizica este o materie atât de complicată, încât spune Kant ”acoperirea ei depășește înțelegerea sa”. Ea se bazează pe tălmăcirea rațiunii și nu cunoaște pic de experiență, din cauza sa, rațiunea aplică în mod eronat concepte de înțelegere care sunt în afara experienței. De aceea un filosof va dori întotdeauna să știe și să înțeleagă tot ceea ce altcineva nu o face, pentru că pentru o minte ageră ai nevoie de o cunoaștere atât structurată cât și justificată.

În același plan, autorul a respins orice existență a unui Dumnezeu pentru că ar fi total greșit să atribuim puteri extraordinare unei ființe supreme atât timp cât noi nu putem atribui nimic în afara experienței noastre. Totuși, ceea ce putem face este să atribuim ordinea rațională a lumii experimentate unei ființe supreme care există în afara lumii experimentate. Rațiunea totuși nu este explicată de Kant ci doar speculează că aceasta ne-ar învăța că există un univers și dincolo de lucrurile pe care le cunoaștem deja.