Mircea Eliade - Tratat de istorie a religiilor

Mircea Eliade este unul dintre cei mai cunoscuți teoreticieni ai religiilor. După ce a revenit în țară, a predat, vreme de câțiva ani, până în 1939, istoria religiilor. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a devenit atașat cultural la Londra, iar din 1945 a plecat la Sorbona, unde a publicat, în 1949 la Paris, mai întâi în limba franceză, „Tratat de istorie a religiilor”.

„Tratatul de istorie a religiilor” cuprinde, de fapt, diversitatea de mituri, simboluri, zeități și ritualuri în care fenomenul religios se regăsește în diferite locuri ale lumii. Religia și modalitatea în care este privită este alta în fiecare societate și diferă mult de la o perioadă la alta. Lucrarea lui Eliade, bine documentată, explică acest fenomen religios, transformându-l în cele din urmă într-un fenomen uman. Un fenomen religios pur, așa cum spune autorul, nu există, în chip absolut și exclusiv religios, căci religia este un fenomen uman, iar omul este conceput în sfera limbajului și a vieții coditiene.

Primul capitol al Tratatului analizează conceptele de „sacru” și „profan”, și evidențiază legătura strânsă dintre ele. Eliade observă că definițiile date fenomenului religios prezintă aceeași trăsătură comună, și anume, ele opun sacrul profanului și viața religioasă vieții laice. Înțelegerea acestui fenomen trebuie însă să se realizeze permanent „în cadrul istoriei”, întrucât sacrul se manifestă mereu doar într-o situație istorică. Hierofaniile, deci, sunt întotdeauna istorice, ele se formează în situații determinate. Acest fapt nu le diminuează însă ecumenicitatea. Unele pot avea caracter local, pe când altele capătă universalitate. Prin aceste hierofanii sacrul se manifestă în profan și transformă fenomenul religios într-unul uman.

Următoarele capitole analizează originile sacrului în diferite societăți (de exemplu zeii australieni ai Cerului, Uranos, Zeus, zeii cerești iranieni etc), credințe politeiste sau credințe monoteiste (de exemplu, în capitolul trei Eliade analizează cultele solare), ideile religioase și evoluția lor, precum și credințele și convigerile oamenilor. Indiferent de religie sau de momentul istoric, raportarea și orientarea omului către un creator al lumii, o ființă supremă este aceeași. Omul caută permanent un Cosmos sacralizat, o lume plină de simboluri și ritualuri după care să se poată orienta. El caută permanent în obiecte sau fenomene naturale siguranță și ajutor, cum ar fi vegetația sau agricultura, sau în cele create de el însuși: biserici, temple, locașuri sacre. Pe parcursul lucrării, putem observa cum în fiecare capitol Eliade evidențiază raportul dintre om și divinitate, și „momentele istorice” sub care acestea au loc. De exemplu, în capitolul despre Ape și simbolismul acvatic, scriitorul român amintește de Botez, un act binecunoscut al creștinismului. Botezul devine „instrumentul principal de regenerare spirituală”, întrucât „imersiunea în apa botezului echivalează cu îngroparea lui Cristos”.

„Tratat de istorie a religiilor” a lui Eliade, prin bibliografia bogată de la sfârșitul fiecărui capitol și sinteza bine structurată a fiecărui subiect, ne demonstrează în primul rând studiul îndelungat al scriitorului în ceea ce privește fenomenul religios. Concluzia lui în cele din urmă pare a fi că omul nu se poate elibera total de sacru, și nici nu îl poate înlocui. El va căuta permanent un sens al vieții în simbolurile, riturile, miturile și legendele care înconjoară spațiul în care trăiește și își va înțelege rolul în univers și în societate prin intermediului religiei.