Despre Paul Miron
Paul Miron s-a nascut la 13 iunie 1926, in localitatea Giulesti, comuna Boroaia, judetul Suceava, si a murit la 17 aprilie 2008, la Freiburg, Germania. A fost lingvist, filolog, poet, prozator, dramaturg si eseist roman, fiind considerat una dintre personalitatile importante ale exilului cultural romanesc. A fost fiul lui Vasile Miron, prim-grefier la Curtea de Apel din Iasi, si al Elenei Danielescu. A urmat scoala primara la Falticeni, apoi Liceul Militar din Iasi. In anul 1945 a parasit Romania, stabilindu-se in Germania, unde si-a continuat studiile filologice la Bonn si Paris. In 1954 a obtinut doctoratul la Universitatea din Bonn, cu o teza despre structura limbii romane in comparatie cu latina clasica si populara.
Dupa stabilirea in Germania, si-a construit o cariera universitara remarcabila, devenind unul dintre principalii promotori ai limbii si culturii romane in spatiul german. A infiintat lectorate de limba romana la Köln, Bonn si Freiburg, iar in 1974 a devenit profesor la Universitatea din Freiburg, fiind primul profesor universitar de limba si literatura romana din Germania Federala. In 1967 a fondat Societatea Culturala „Mihai Eminescu”, alaturi de Elsa Lüder, care i-a devenit sotie si colaboratoare apropiata. Impreuna au organizat numeroase manifestari culturale si stiintifice, au sprijinit tinerii cercetatori romani si au facilitat legaturile dintre intelectualii din Romania si cei din strainatate.
Debutul sau literar s-a produs in mediul exilului romanesc, unde a publicat versuri in reviste culturale. In 1964 a aparut primul sau volum de poezii, „Rodul ascuns”. A colaborat la reviste precum „Prodromos”, pe care a editat-o impreuna cu Ioan Cusa, si „Dacoromania”, publicatie filologica si literara pe care a coordonat-o alaturi de Elsa Lüder, incepand din 1973. Dupa 1989 a revenit in circuitul cultural romanesc, publicand in „Romania literara”, unde a sustinut rubrica permanenta „Ochean”. Activitatea sa editoriala s-a desfasurat in special in Germania, la München si Freiburg, dar si in Romania, unde au aparut ulterior volumele sale de poezie, proza si teatru.
Dupa 1990, Paul Miron s-a dedicat mai mult creatiei literare, publicand poezie, proza, teatru si memorialistica. Printre cele mai importante volume se numara „Fata calaului” (1994), o lucrare de proza in care exploreaza teme precum exilul, identitatea si conditia umana, si „Idoli de lut” (1994), piesa de teatru care abordeaza drama despartirii de tara natala si confruntarea dintre bine si rau. In „Falticeni, mon amour. O scurta istorie aproape sentimentala” (1996), scrisa impreuna cu Grigore Ilisei, evoca orasul copilariei si lumea moldoveneasca, intr-o maniera nostalgica. „Ochean” (1996) si „Maiputincaperfectul” (1998) reunesc texte cu caracter memorialistic si reflexiv, in care autorul isi rememoreaza experientele si observa lumea cu ironie si sensibilitate. Romanul epistolar „Postalionul din vis” (1999) este construit sub forma unei corespondente, iar „Targul Saradelor” (2000) si „Mostenirea astrelor” (2002) continua explorarile sale literare, prin povesti in care realitatea se imbina cu simbolul si imaginarul. In „Masura urmelor” (2000) si „Drumul strainatatii” (2006–2007) revine asupra experientei exilului si a legaturii permanente cu Romania.
Viata sa a fost marcata de evenimente politice dificile. In timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial a fost arestat, in decembrie 1941, pentru activitati considerate politice, reusind sa evadeze din penitenciarul de la Alba Iulia in 1944. A parasit apoi Romania si s-a stabilit in Germania. Chiar si departe de tara, a ramas profund atasat de cultura romaneasca, sprijinind scriitorii si cercetatorii romani si facilitand contactele acestora cu mediul universitar occidental. Pentru activitatea sa, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si a devenit cetatean de onoare al oraselor Iasi si Timisoara.
Din perspectiva criticii literare, Paul Miron a fost apreciat atat pentru contributia sa stiintifica, cat si pentru originalitatea creatiei literare. Criticul Cornel Ungureanu a remarcat originalitatea stilului sau, identificand in operele acestuia o combinatie aparte intre spiritualitate, ironie si reflectie asupra conditiei umane. Totusi, receptarea operei sale in Romania a fost mult timp limitata, in parte din cauza exilului si a accesului dificil la publicatiile aparute in strainatate. Dupa 1990, opera sa a inceput sa fie redescoperita si valorificata, fiind considerat un important reprezentant al culturii romane din exil, un intelectual care a reusit sa mentina vie legatura dintre Romania si mediul cultural European.
Opere: Maiputincaperfectul. Istorioarele lui Policarp Cutzara (1998); Masura urmelor (2000); In corespondenta cu Horia Stamatu; Drumul strainatatii (2006–2007); Dacoromania. Jahrbuch fur ostliche Latinitat; Falticeni, mon amour. O scurta istorie aproape sentimentala (1996); Ochean (1996); Postalionul din vis (1999); Mostenirea astrelor (2002); Fata calaului (1994); Idoli de lut (1994); Targul Saradelor (2000); Magul (1997); Poezii (1999); Lupul si capra (impreuna cu Elsa Luder).