Pearl S. Buck - Inger luptator

Casa de lut, Dinții balaurului sau Pavilionul femeilor sunt doar trei dintre operele cu care Pearl S. Buck a reușit să atragă atenția publicului de pe întregul glob. S-a născut pe 26 iunie 1892 într-un sătuc din Virginia într-o familie de misionari protestanți. Fiind de clasă mijlocie, viața pentru ei însemna munca iar la doar cinci luni s-au mutat înapoi în China cu micuța Pearl în urma decesului fraților ei. A studiat acasă împreună cu mama sa și un tutore de origine chinezească iar după ce a terminat și un internat din Shanghai a plecat în Statele Unite pentru a studia filosofia. A predat o vreme psihologia în Virginia dar a trebuit să se întoarcă la mama sa bolnavă. Timp de cinci ani a fost profesor universitar de limba engleză iar în 1930 publică primul său roman, Vânt de Răsărit, Vânt de la Apus. Nu va fi atât de cunoscut la acel moment însă la doi ani distanță după ce publică Ogorul primește Premiul Pulitzer. Acesta nu va fi cel mai mare câștig pentru că în 1938 este laureată cu Premiul Nobel pentru Literatură, astfel devenind prima femeie laureată cu acest premiu.

Romanul "Înger luptător" a fost publicată pentru prima dată la editura Reynal & Hitchcock în 1936. În limba română apare trei ani mai târziu la editura Fundația pentru Literatură și Artă Carol al II-lea, edituri ce va fi urmată de Argus în 1991 și Art în 2012.

Cartea este o biografie a tatălui său scrisă la fel ca "Exilul" ce îi este dedicată mamei sale. Totul începe când Andrew Sydenstricker avea 7 ani și îl aude pe vicenul lor spunându-i mamei sale că el este cel mai urât copil din familie. Femeia îl aprobă și îi spune că în ciuda aparențelor el are sufletul cel mai bun iar în acel moment destinul său este scris. Decide să devină cel mai bun om care a existat vreodată și fiind din China, nu prea avea de ales ce are să devină. Toată viața a muncit și nu și-a permis nici un moft grandios, și-a întreținut familia și a luptat cu foamea și seceta. Se spune că ar fi fost cel mai fericit om de pe planetă în ciuda dificultăților pe care le-a avut, probabil a învățat de la mama sa acest lucru. Și ea a trăit la fel doar că la 60 de ani a decis să nu mai facă nimic și toate responsabilitățile să le aibă în grijă cei șapte copii și soțul ei. Ea stătea în grădină și admira priveliștea și a făcut asta timp de aproape 15 ani până ce a decedat. Andrew nu și-a mai păstrat bunătatea spre maturitate și uneori era rece, crud și fără empatie. De-a lungul paginilor Buck încearcă să nu aducă aceste detalii în prim plan și reușește, însă subtilitățile sunt ușor de deslușit.