Virgil Mazilescu - Va fi liniste, va fi seara

Poezia „Va fi liniște, va fi seară” semnată de Virgil Mazilescu este o operă lirică care face parte din curentul neo-modernist românesc, ilustrând o sensibilitate deosebită față de trecerea timpului, solitudine, moarte și golul interior. Mazilescu, cunoscut pentru lirismul său grav, dar rafinat, utilizează un limbaj aparent simplu, dar profund metaforic, în care predomină o atmosferă crepusculară, melancolică și meditativă.

Tema centrală a lucrării este trecerea inexorabilă a timpului, care conduce spre moarte și neant, însoțită de o reflecție asupra efemerității ființei umane. Timpul nu este numai un fundal, ci o forță activă care modelează și consumă existența. Seara și liniștea sunt simboluri ale sfârșitului, atât al zilei, cât și al vieții. Acestea prevestesc un final iminent, dar fără dramatism sau revoltă – un sfârșit acceptat cu o claritate resemnată.

Structura poeziei este simplă, dar profundă, construită pe repetiție și paralelism: „Va fi liniște, va fi seară”. Repetiția acestui vers creează un ritm amețitor, aproape asemenea unui ritual, accentuând ideea unei inevitabile resemnări. Liniștea se transformă într-un simbol al golului interior, al tăcerii absolute care urmează după agitația vieții.

Tonul este sobru, meditativ, lipsit de exaltare, ceea ce amplifică dimensiunea existențială a poemului. Poetul nu caută consolare în religie sau mit, ci contemplă lucid sfârșitul.

Mazilescu utilizează un limbaj minimalist, dar plin de simbolistică. Imagistica este centrată pe elemente temporale (seara, liniștea), dar și pe senzații subtile – o liniște care nu este doar absența sunetului, ci o stare de vid existențial. Versul nu este încărcat de metafore excesive, ci de o simplitate tăioasă, care amplifică impactul emoțional. Această economie de mijloace poetice amintește de estetica expresionistă sau chiar de influențe existențialiste (precum Camus, Beckett), în care absența sensului este o temă care se tot repetă.

În plan filozofic, poezia trimite la o viziune absurdă și tristă asupra vieții. Liniștea nu este una pașnică, ci mai degrabă una a nimicului, în care ființa se stinge fără ecou. Este o poezie a disoluției, în care omul este o prezență fragilă, destinată uitării.

Această liniște care „va fi” sugerează și un soi de anticipare, o viziune postumă. Vorbitorul liric pare să se afle într-un timp suspendat, între prezent și un viitor al stingerii. Se poate interpreta că el contemplă lumea dincolo de propria moarte, cu o detașare aproape impersonală. Poezia „Va fi liniște, va fi seară” este o meditație lirică profundă asupra destinului uman și a inevitabilității dispariției. Printr-un limbaj esențializat, printr-o atmosferă de tăcere și apus, Virgil Mazilescu reușește să aducă în prim plan esența tragicului existențial fără a apela la dramatism. Este o poezie a lucidității, dar și a acceptării sfârșitului, o expresie a poeziei ca formă de rezistență tăcută în fața nimicului.

Cartea este plină de fel și fel de trimiteri, iar publicul va fi fascinat de tot felul de sentimente, care vin ca un val neașteptat. Cumva, suntem cuceriți de capacitatea scriitorului de a ne arăta realitatea lumii în care trăim și slăbiciune ființei umane. Pe iste-ul nostru, la un click depărtare, cartea este de găsit în mai multe ediții: Cartea Românească (1979), Venus (2001).