Henriette Yvonne Stahl - Drum de foc

Henriette Yvone Stahl, născută pe 9 ianuarie 1900, a fost fiica scriitorului Henri Stahl. Își începe cariera literară în anul 1921, atunci când publică în revista "Flacăra" primele sale poeme în proză.

Cartea "Drum de foc", publicată pentru prima oară în anul 1981, o are în prim-plan pe Ana Stavri. Narațiunea începe la un an de la încheirea Armistițiului, într-o zi toridă de august, când Ana își făcu curaj să dea piept cu trecutul, îndreptându-se spre locurile acelea care la un moment dat reprezentau viața ei. Trecutul său, similar cu acea stradă pe care la un moment dat a trăit, era făcut scrum. Din înaltul cerului albastru, soarele de vară lumina fără pudoare urmele lăsate de război. Repera cu greu locul casei unde trăise peste treizeci de ani, acesta fiind acum doar un maldăr uriaș de cărămizi prăvălite. Privi sus, în aer, amintindu-și că acel vid proiectat pe cer, acum, fusese odată odaia ei. Acolo îl iubise pe Ion, și chiar dacă acum nu mai rămăsese nimic din acele odăi, amintirea lui încă trăia în Ana, nedorindu-și anihilarea ei. "Iubirea așteptării", cum ar putea-o numi acum, îi umpluse timp de patrusprezece ani viața, făcând-o să atingă o întelegere care nu ar fi putut exista altfel acum. În exaltații ani ai iubirii lor, asteptându-l pe Ion, Ana se transformase într-o ființă a așteptării, așteptând o fericire totală, absolută, fiind dependentă de un om care nu putea fi oprit cu nimic din goana lui prin viață. Sporadicele lui reveniri umpleau spațiul imens al anilor de așteptare, timpului concentrându-se vertiginos când și când prin bucuria de a-l revedea. Acea dureroasă așteptare, acel vid al așteptării, determinase inima Anei să se maturizeze forțat, înfăptuindu-se o înnobilare a inimii prin apriga însetare a unei fericiri absolute. Aceasta își aminti cum Ion sosi în noaptea de după cutremurul ce avusese loc în noiembrie 1940. Era spre dimineață, când soarele încă nu luminase  drama petrecută pe pământ, lumina electrică fiind stinsă în întreg orașul, din cauza cutremurului de peste 7 grade ce tocmai avusese loc. Atunci când își făcu apariția Ion, Ana era singură în casă, stătea în întunericul odăii, fiind așezată pe marginea patului. Se îmbrăcase și aștepta să se întâmple ceva, nici ea nu știa exact ce, dar aștepta. Încă simțea puterea care zguduise pământul, îngropând de vii oamenii sub dărâmăturile caselor. La un moment dat, Ana auzi bătăi neașteptate în ușă, cu încăpățânare, deschizând doar după ce recunoscu glasul din spatele ușii. Era Ion. Fără să spună un cuvânt, acesta a ajutat-o să-și îmbrace haina, luând-o cu el în stradă, umblând în întunericul nopții, în umezeala rece a lunii noiembrie, în ploaia ce cădea cernută peste București. Străzile erau pline de oamenii care reușiseră să scape vii, mișunând în întuneric ca niște fantome speriate. În acele momente, mai mult ca oricând, era nevoie de răbdare pentru a supraviețui lucid acelui haos ce pusese stăpânire pe pământ. Ana simțea atunci durerea aprigă a tuturor, simtindu-se ca o adâncire a inimii care căuta refugiu absolut în puterea răbdării, a milei. Întorcându-se în prezent, Ana privea casa ei dărâmată de bombardamente, proiectat pe cer nu mai era nimic, decât fundalul unui gol, un aer uluitor de albastru, liniștit al zilei de vară. Maldărul de cărămizi din fața ei, stătea cruce pe mormântul trecutului ei. Acum trebuia să revină acasă, acolo unde locuia de ceva timp, însă gândul odăilor pustii, al singurătății actuale o opri, simțind o nevoie cruntă de viață, de oameni.

Cartea "Drum de foc" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru într-o singură ediție, și anume: Minerva (1981).